După corrida-roman autobiografic

(Capitolul al XIII-lea: Oglinzi de cenușă-fragment)

Străinătatea costă scump: a pleca înseamnă a renunța, a te rupe, a te adapta în paralel la ceea ce nu vei înceta să fii niciodată. O locuință în care te zbați ca într-o închisoare acceptată, unde mâncarea nu are gustul celei de acasă, dar pe care trebuie să o accepți, oameni care îți vor binele doar ca să se înscrie într-un tipar, oameni înalți, scunzi, grași, cu privirea piezișă, oameni cu inimi de hârtie și suflete de plastic, aer uscat, rece, străzi pe care umbli ca o stafie ca să cauți, să te găsești și să te pierzi, rugi furibunde, dansuri singuratice în ploaia a ceea ce cade din orbite, cer de depărtare… Cu fiecare secundă cu care vremea ne înghite, devii un sinucigaș al reîntoarcerii. Oaza în care ți se oferă mai mult dect în țara ta nu e decât o iluzie. Ne prefacem că ne este bine, ne îmbătăm cu vin și rachiu românesc, ne îmbuibăm cu cărnuri, prăjituri, munți de mămăligă adusă tot de români, ucidem și pârlim porci prin balcoane, dansăm până cădem rupți de oboseală, nu de distracție, iar a doua zi o luăm de la capăt, de data asta înlănțuiți de dansul realității în care ne-am ales singuri destrămarea. Ne bucurăm efemer sufletele prin vacanțe furate, neplătite și cu riscul ca la întoarcere să rămânem fără marea monedă de schimb, munca. Banul, relațiile, fuga haotică în toate direcțiile, lehamitea, marea credință cea de toate zilele. Speranța iluzorie de a putea îndrăzni să vrem să putem visa la o normalitatea. Cumva, am fost aleși să ne creăm propria osândă. Învinși sau învingători?